Sa locuiesti singura nu-i grozav, e perfect

Cand eram mai mica si mama statea mereu pe capul meu sa fac curat, sa-mi scriu tema sau sa-mi mai fac si singura de mancare ca doar sunt fata si am si eu o varsta. Respectiv doisprezece ani, la vremea aceea. Toate astea doar ca sa merg in bucatarie ca sa-mi fac mancare si sa-mi dea bunica peste mana ca nu, nu am de ce sa ma apuc eu de gatit de la varsta aia si-mi face ea. Astfel m-am trezit la paisprezece ani locuind singura, cu mama venind ocazional acasa si stand pe acolo, fara sa stiu sa gatesc si lenesa din cale afara cand venea vorba de curatenie.

Ce puteam face? In acele momente parca imi parea chiar rau ca nu-mi place sa mananc la fast-food ca toti colegii mei, sau ca nu am fost eu o mare gospodina obligata sa gatesc de parintii mei rai, cum era si Cenusareasa. Care intr-o vreme fusese idolul meu. Intr-un final, dupa cateva luni dominate de sandwich-uri si cereale, am stabilit cu o prietena sa invatam sa gatim si noi ceva, asa ca am mers la ea acasa si ne-am uitat pe net dupa retete. Bineinteles ca in loc sa invatam sa facem o mancare adevarata, ceva consistent, am ajuns sa ne manjim pe fata cu crema de la eclere. Totusi, spre marea noastra surprindere, ne-au iesit! Acelasi lucru s-a repetat a doua oara cand am declarat cu mana pe inima ca o sa invat sa gatesc ceva ca lumea cu cea mai buna prietena a mea. Adica o minunata tava mare de placinta cu visine.

Mai tarziu, m-am mutat intr-un alt oras si nu mai era nici macar mama sa-mi lase in frigider cate o oala cu mancare de care as fi tras doua-trei zile macar. Si atunci, de voie sau de nevoie, am schimbat cartofii prajiti cu mancarea de cartofi si ouale ochi cu omlete care mai de care mai sofisticate. Desi sunt foarte mandra de asta, exista zile - majoritatea - in care tot prefer o portie de cereale cu cacao impreuna cu niste lapte rece in castronul bunicului meu. Morala? Unele lucruri nu se schimba niciodata!