În primul text, de prin ianuarie, pe care l-am scris despre criză pe acest blog modest, spuneam că nu va fi dracul atâta de negru, că vom continua şi în 2009 să mâncăm, să ne îmbrăcăm, să ieşim în oraş, să plecăm în concediu şi aşa mai departe. Rămân de părerea aceasta, dar mă simt obligat să vin cu completări şi nuanţări.
În România, în ciuda a ceea ce încearcă să spună preşedintele, primul-ministru, aiuritul şi aiuritorul ministru al finanţelor şi alţi din ăştia, criza nu a trecut, nu există deocamdată niciun semn de reviriment economic şi nici soluţiile adecvate pentru combaterea recesiunii şi diminuarea efectelor acesteia nu sunt puse în aplicare.
Cred că în România (prea) multe din cauzele crizei economice au legătură aproape exclusiv cu planul intern, chiar dacă suferim, bineînţeles, de pe urma situaţiei mondiale.
Criza românească este una profundă şi originală. Ştiţi voi, ca şi democraţia originală de la începutul anilor 90, unde, de altfel, îşi găseşte şi cele mai importante cauze. Pentru că ceea ce se întâmplă acum în România este cauzat de tot ceea ce nu s-a întâmplat din 1990 încoace, iar efectele sunt doar potenţate de criza economică mondială.
Avem, în primul rând, o criză a unor structuri economico-sociale învechite, niciodată reformate până la capăt, a unor mecanisme de producţie neadecvate secolului al XXI-lea, a unei agriculturi complet înapoiate şi complet neproductive, a unor relaţii economice aşezate pe fundamente fie greşite, fie mult prea slabe şi aşa mai departe.
Avem o criză a unui stat şi sector public ineficient, cu randament aproape egal cu zero, care nu generează o viziune închegată, coerentă, echitabilă pentru viitorul ţării, pentru că nici nu poate să facă şi nici nu vrea să facă acest lucru. Exacerbarea crizei este cauzată de haosul birocratic, de lipsa de strategie a autorităţilor, de proasta funcţionare a celor mai multe instituţii centrale şi locale, de vorbăria multă şi fără sens a celor de la guvernare, de neîncrederea (am mai scris asta) pe care o are statul în cetăţenii lui şi pe care o au cetăţenii în stat.
Avem o criză a proiectelor nepuse în aplicare, gândite, răzgândite, modificate, anulate, reluate de la capăt. Avem o criză a muncii în zadar, a efemerităţii oricărui sau aproape a tuturor proiectelor publice, o criză a lipsei de idei şi a inexistenţei capacităţii de implementare a acestor idei, de care dăm cu prisosinţă dovadă.
Avem o criză a superficialităţii, a prostului gust, a nepăsării faţă de binele şi bunul comun, faţă de valorile socialmente corecte şi pozitive, faţă de munca obşteşte productivă, deci cinstită, şi aşa mai departe.
În acelaşi registru, al crizei pur româneşti, se încadrează şi cea care macină fără cruţare şcoala. Şcoală facem tot mai puţină şi tot mai proastă, reformele de azi le anulează pe cele de ieri, care le-au anulat pe cele de alaltăieri, experimentele pe viu, adică pe viitorul elevilor şi studenţilor, nu se mai încheie niciodată.
Până la urmă, criza românească e o criză a proastei, a slabei, a inexistentei organizări. Nu avem organizare, nu avem viziune, nu avem strategie.
Şi cu toate acestea, criza românească e orice numai o criză de nervi nu. Încă “ne râdem”.
În România, în ciuda a ceea ce încearcă să spună preşedintele, primul-ministru, aiuritul şi aiuritorul ministru al finanţelor şi alţi din ăştia, criza nu a trecut, nu există deocamdată niciun semn de reviriment economic şi nici soluţiile adecvate pentru combaterea recesiunii şi diminuarea efectelor acesteia nu sunt puse în aplicare.
Cred că în România (prea) multe din cauzele crizei economice au legătură aproape exclusiv cu planul intern, chiar dacă suferim, bineînţeles, de pe urma situaţiei mondiale.
Criza românească este una profundă şi originală. Ştiţi voi, ca şi democraţia originală de la începutul anilor 90, unde, de altfel, îşi găseşte şi cele mai importante cauze. Pentru că ceea ce se întâmplă acum în România este cauzat de tot ceea ce nu s-a întâmplat din 1990 încoace, iar efectele sunt doar potenţate de criza economică mondială.
Avem, în primul rând, o criză a unor structuri economico-sociale învechite, niciodată reformate până la capăt, a unor mecanisme de producţie neadecvate secolului al XXI-lea, a unei agriculturi complet înapoiate şi complet neproductive, a unor relaţii economice aşezate pe fundamente fie greşite, fie mult prea slabe şi aşa mai departe.
Avem o criză a unui stat şi sector public ineficient, cu randament aproape egal cu zero, care nu generează o viziune închegată, coerentă, echitabilă pentru viitorul ţării, pentru că nici nu poate să facă şi nici nu vrea să facă acest lucru. Exacerbarea crizei este cauzată de haosul birocratic, de lipsa de strategie a autorităţilor, de proasta funcţionare a celor mai multe instituţii centrale şi locale, de vorbăria multă şi fără sens a celor de la guvernare, de neîncrederea (am mai scris asta) pe care o are statul în cetăţenii lui şi pe care o au cetăţenii în stat.
Avem o criză a proiectelor nepuse în aplicare, gândite, răzgândite, modificate, anulate, reluate de la capăt. Avem o criză a muncii în zadar, a efemerităţii oricărui sau aproape a tuturor proiectelor publice, o criză a lipsei de idei şi a inexistenţei capacităţii de implementare a acestor idei, de care dăm cu prisosinţă dovadă.
Avem o criză a superficialităţii, a prostului gust, a nepăsării faţă de binele şi bunul comun, faţă de valorile socialmente corecte şi pozitive, faţă de munca obşteşte productivă, deci cinstită, şi aşa mai departe.
În acelaşi registru, al crizei pur româneşti, se încadrează şi cea care macină fără cruţare şcoala. Şcoală facem tot mai puţină şi tot mai proastă, reformele de azi le anulează pe cele de ieri, care le-au anulat pe cele de alaltăieri, experimentele pe viu, adică pe viitorul elevilor şi studenţilor, nu se mai încheie niciodată.
Până la urmă, criza românească e o criză a proastei, a slabei, a inexistentei organizări. Nu avem organizare, nu avem viziune, nu avem strategie.
Şi cu toate acestea, criza românească e orice numai o criză de nervi nu. Încă “ne râdem”.