Înţeleg foarte puţin acea categorie, respectată unanim, a femeilor care ar ‘îmbătrâni frumos’. O asemenea categorie e poate rară, admit; şi mai sigur s-ar putea să fie, însă, că ea nu există defel. Ceva ‘frumos’ în sensul unei estetici plastice, decorative există desigur într-un chip ridat de femeie. Pictorii, fotografii caută, cum se ştie, feţele brăzdate, corpurile prăbuşite, pentru efectul de real, sunt specialişti în ruine. Dar nu e nimic atrăgător în riduri, în taliile lăsate, în corpurile decrepite. Cu părere de rău, înduioşarea de carnea căzută, exaltarea tâmpă a bătrâneţii, a iubirii de cuplu perene – care ar spori odată cu anii – are ceva cu totul grotesc, o dimensiune fie senilă, fie sadică, profund inautentică. Cred că nu avem de ales; trebuie să rămânem, şi aici, în datele realului şi ale veracităţii. O femeie îmbătrânită e un spectacol omeneşte îngrozitor; nimic de adăugat.
Colindele ca traditie
Colindele sunt parte integranta a obiceiurilor noastre de Craciun si Anul Nou. Prin ele se transmite de secole bucuria Nasterii Domnului si urarile de bine ce insotesc trecerea intr-un nou an calendaristic. Traditii mostenite din mosi stramosi si ale caror origini le putem gasi chiar de dinainte de aparitia crestinismului, colindele au fost adoptate si transformate pentru a transmite mesajul credintei tuturor celor care, in fiecare an isi deschid larg usa colindatorilor.Dintre toate categoriile de varsta, copii sunt cei mai incantati sa transmita mai departe colindele, sa le invetele si plini de energie si veselie sa plece in fiecare an la colindat prin vecini sau, asa cum sa obsnuieste in mediul rural, sa ia satul la picior, batand din usa in usa si urandu-i pe toti aceia care bucurosi de oaspeti ii intampina pregatindu-se sa le ofere cozonac si multe alte bunatati.
Din Ajunul Craciunului si pana in a treia zi a acestei sarbatori, copii si tineri cu totii bine pregatiti intr-ale colindatului cutreiera strazile si ii poftesc pe locuitori ca sa ii ureze. Asa se face si prin Bihor unde flacaii umbla in cete iar satenii ii invita in curtea casei pentru ca baietii sa se desfasoare si sa isi incante gazdele. Rasplata este adesea simbolica insa si ea la randu-i nu face decat sa respecte datina ca fiecare om ce munceste sa fie rasplatit in consecinta.
Colinda in multe parti ale tarii are aproape valentele unei rugaciuni pe care colindatorii o ridica spre ceruri, spre Dumnezeu. Dar, spre deosebire de Craciun, colindele dedicate anului nou sunt adesea mai degraba urari de bine, sanatate si prosperitate decat amintiri ale evenimentelor de natura religioasa. Insa indiferent de natura lor, colindele sunt traditii pastrate din generatie in generatie care readuc an de an la iveala o bucatica de spirit romanesc pastrata cu sfintenie.
Diferit.
Ce mă plictiseşte în revendicarea căsătoriilor homosexuale nu e vreun aspect negativ al lucrului, ci ideea lor de a-i imita pe heterosexuali. Dacă eşti homosexual ca să-i imiţi pe hetero, e jalnic. Nu are nici un sens să transgresezi limita şi totodată să rămâi ancilar în ea. Nimănui nu-i place maimuţărirea instituţiilor. Dacă eşti homo, nu eşti ca să urmezi parcursul hetero, trăgând tot timpul cu ochiul la el, ci pentru a afirma ceva diferit. Ideea de a ‘manifesta’ pentru mariaj, pentru copii, pe scurt pentru toată garderoba hetero e de un grotesc total, inexpiabil.
Se repetă: nazismul a durat 13 ani, în vreme ce comunismul e un sistem care a ţinut 45, sleind două generaţii etc. De aici, tot felul de analogii bizare. – În realitate, nazismul a fost un sistem politic de 45 de ani care a durat 13. Sistemul ar fi rezistat fără probleme, era făcut pentru perioade istorice lungi. Economic a fost eficient (spre deosebire de comunism), o dictatură capitalistă pură, propagandistic a fost redutabil, iar nemţii s-au pliat pe el aproape perfect. Probabil nu s-ar fi epuizat înaintea unei jumătăţi de secol.
Multiplicarea centrelor pare ideea centrală.
Într-un loc necunoscut, cu cât eşti mai relaxat, cu atât agăţi mai sigur. Dimpotrivă, agitându-te, supraestimând partenera, demersul pare crispat şi nenatural. Rezultatul e deci nesigur. Fără vreun efort, totul e să-ţi fie perfect egal dacă în seara asta dormi la tine sau aiurea; vei avea cel mai mare succes.
Imaginea lui M. în Paris, la braţ cu o negresă silfidă, subţire ca o liană, cu un surâs timid şi pete pe faţă care arătau că va îmbătrâni înainte de treizeci de ani, iar fesele ei de gazelă, fine şi încordate, vor deveni curând nişte fesieri gigantici, care-i vor sprijini mersul apăsat când va ţine de mână un copil. M. avea un aer detaşat. Lansează romanul la toamnă. Bistrourile erau aglomerate şi soarele, insuportabil.
Se repetă: nazismul a durat 13 ani, în vreme ce comunismul e un sistem care a ţinut 45, sleind două generaţii etc. De aici, tot felul de analogii bizare. – În realitate, nazismul a fost un sistem politic de 45 de ani care a durat 13. Sistemul ar fi rezistat fără probleme, era făcut pentru perioade istorice lungi. Economic a fost eficient (spre deosebire de comunism), o dictatură capitalistă pură, propagandistic a fost redutabil, iar nemţii s-au pliat pe el aproape perfect. Probabil nu s-ar fi epuizat înaintea unei jumătăţi de secol.
Multiplicarea centrelor pare ideea centrală.
Într-un loc necunoscut, cu cât eşti mai relaxat, cu atât agăţi mai sigur. Dimpotrivă, agitându-te, supraestimând partenera, demersul pare crispat şi nenatural. Rezultatul e deci nesigur. Fără vreun efort, totul e să-ţi fie perfect egal dacă în seara asta dormi la tine sau aiurea; vei avea cel mai mare succes.
Imaginea lui M. în Paris, la braţ cu o negresă silfidă, subţire ca o liană, cu un surâs timid şi pete pe faţă care arătau că va îmbătrâni înainte de treizeci de ani, iar fesele ei de gazelă, fine şi încordate, vor deveni curând nişte fesieri gigantici, care-i vor sprijini mersul apăsat când va ţine de mână un copil. M. avea un aer detaşat. Lansează romanul la toamnă. Bistrourile erau aglomerate şi soarele, insuportabil.
Criza românească
În primul text, de prin ianuarie, pe care l-am scris despre criză pe acest blog modest, spuneam că nu va fi dracul atâta de negru, că vom continua şi în 2009 să mâncăm, să ne îmbrăcăm, să ieşim în oraş, să plecăm în concediu şi aşa mai departe. Rămân de părerea aceasta, dar mă simt obligat să vin cu completări şi nuanţări.
În România, în ciuda a ceea ce încearcă să spună preşedintele, primul-ministru, aiuritul şi aiuritorul ministru al finanţelor şi alţi din ăştia, criza nu a trecut, nu există deocamdată niciun semn de reviriment economic şi nici soluţiile adecvate pentru combaterea recesiunii şi diminuarea efectelor acesteia nu sunt puse în aplicare.
Cred că în România (prea) multe din cauzele crizei economice au legătură aproape exclusiv cu planul intern, chiar dacă suferim, bineînţeles, de pe urma situaţiei mondiale.
Criza românească este una profundă şi originală. Ştiţi voi, ca şi democraţia originală de la începutul anilor 90, unde, de altfel, îşi găseşte şi cele mai importante cauze. Pentru că ceea ce se întâmplă acum în România este cauzat de tot ceea ce nu s-a întâmplat din 1990 încoace, iar efectele sunt doar potenţate de criza economică mondială.
Avem, în primul rând, o criză a unor structuri economico-sociale învechite, niciodată reformate până la capăt, a unor mecanisme de producţie neadecvate secolului al XXI-lea, a unei agriculturi complet înapoiate şi complet neproductive, a unor relaţii economice aşezate pe fundamente fie greşite, fie mult prea slabe şi aşa mai departe.
Avem o criză a unui stat şi sector public ineficient, cu randament aproape egal cu zero, care nu generează o viziune închegată, coerentă, echitabilă pentru viitorul ţării, pentru că nici nu poate să facă şi nici nu vrea să facă acest lucru. Exacerbarea crizei este cauzată de haosul birocratic, de lipsa de strategie a autorităţilor, de proasta funcţionare a celor mai multe instituţii centrale şi locale, de vorbăria multă şi fără sens a celor de la guvernare, de neîncrederea (am mai scris asta) pe care o are statul în cetăţenii lui şi pe care o au cetăţenii în stat.
Avem o criză a proiectelor nepuse în aplicare, gândite, răzgândite, modificate, anulate, reluate de la capăt. Avem o criză a muncii în zadar, a efemerităţii oricărui sau aproape a tuturor proiectelor publice, o criză a lipsei de idei şi a inexistenţei capacităţii de implementare a acestor idei, de care dăm cu prisosinţă dovadă.
Avem o criză a superficialităţii, a prostului gust, a nepăsării faţă de binele şi bunul comun, faţă de valorile socialmente corecte şi pozitive, faţă de munca obşteşte productivă, deci cinstită, şi aşa mai departe.
În acelaşi registru, al crizei pur româneşti, se încadrează şi cea care macină fără cruţare şcoala. Şcoală facem tot mai puţină şi tot mai proastă, reformele de azi le anulează pe cele de ieri, care le-au anulat pe cele de alaltăieri, experimentele pe viu, adică pe viitorul elevilor şi studenţilor, nu se mai încheie niciodată.
Până la urmă, criza românească e o criză a proastei, a slabei, a inexistentei organizări. Nu avem organizare, nu avem viziune, nu avem strategie.
Şi cu toate acestea, criza românească e orice numai o criză de nervi nu. Încă “ne râdem”.
În România, în ciuda a ceea ce încearcă să spună preşedintele, primul-ministru, aiuritul şi aiuritorul ministru al finanţelor şi alţi din ăştia, criza nu a trecut, nu există deocamdată niciun semn de reviriment economic şi nici soluţiile adecvate pentru combaterea recesiunii şi diminuarea efectelor acesteia nu sunt puse în aplicare.
Cred că în România (prea) multe din cauzele crizei economice au legătură aproape exclusiv cu planul intern, chiar dacă suferim, bineînţeles, de pe urma situaţiei mondiale.
Criza românească este una profundă şi originală. Ştiţi voi, ca şi democraţia originală de la începutul anilor 90, unde, de altfel, îşi găseşte şi cele mai importante cauze. Pentru că ceea ce se întâmplă acum în România este cauzat de tot ceea ce nu s-a întâmplat din 1990 încoace, iar efectele sunt doar potenţate de criza economică mondială.
Avem, în primul rând, o criză a unor structuri economico-sociale învechite, niciodată reformate până la capăt, a unor mecanisme de producţie neadecvate secolului al XXI-lea, a unei agriculturi complet înapoiate şi complet neproductive, a unor relaţii economice aşezate pe fundamente fie greşite, fie mult prea slabe şi aşa mai departe.
Avem o criză a unui stat şi sector public ineficient, cu randament aproape egal cu zero, care nu generează o viziune închegată, coerentă, echitabilă pentru viitorul ţării, pentru că nici nu poate să facă şi nici nu vrea să facă acest lucru. Exacerbarea crizei este cauzată de haosul birocratic, de lipsa de strategie a autorităţilor, de proasta funcţionare a celor mai multe instituţii centrale şi locale, de vorbăria multă şi fără sens a celor de la guvernare, de neîncrederea (am mai scris asta) pe care o are statul în cetăţenii lui şi pe care o au cetăţenii în stat.
Avem o criză a proiectelor nepuse în aplicare, gândite, răzgândite, modificate, anulate, reluate de la capăt. Avem o criză a muncii în zadar, a efemerităţii oricărui sau aproape a tuturor proiectelor publice, o criză a lipsei de idei şi a inexistenţei capacităţii de implementare a acestor idei, de care dăm cu prisosinţă dovadă.
Avem o criză a superficialităţii, a prostului gust, a nepăsării faţă de binele şi bunul comun, faţă de valorile socialmente corecte şi pozitive, faţă de munca obşteşte productivă, deci cinstită, şi aşa mai departe.
În acelaşi registru, al crizei pur româneşti, se încadrează şi cea care macină fără cruţare şcoala. Şcoală facem tot mai puţină şi tot mai proastă, reformele de azi le anulează pe cele de ieri, care le-au anulat pe cele de alaltăieri, experimentele pe viu, adică pe viitorul elevilor şi studenţilor, nu se mai încheie niciodată.
Până la urmă, criza românească e o criză a proastei, a slabei, a inexistentei organizări. Nu avem organizare, nu avem viziune, nu avem strategie.
Şi cu toate acestea, criza românească e orice numai o criză de nervi nu. Încă “ne râdem”.
Jocuri pentru copii
Orice copil si in special fetitele de mici au avut ca activitate coloratul. Acesta avea rolul dezvoltarii abilitatilor copilului in privita cromaticii si a imaginatiei. Daca pe vremea cand eram eu mica coloratul avea loc in cele mai bune cazuri pe cartile de colorat, o data cu aparitia calculatoarelor si intrarea lor pe piata de larg consum, copii din ziua de azi pot colora si online.
Piata de jocuri online dedicata copiilor este in cotinua expansiune si din ce in ce mai multi copii isi petrec timpul in fata calculatorului jucandu-se, lasand deoparte jocurile traditionale. Desi sunt de acord ca accesul copiilor la calculator si in special la jocuri online ar trebui limitat, nu toate aceste jocuri sunt nocive, si ar trebui sa ne folosim la maxim de dezvoltarile tehnologice. La o simpla cautare pe google, putem gasi multe jocuri de colorat care va pot ajuta copilul sa se dezvolte intr-un mod interactiv si placut. Majoritatea acestor jocuri online ii ofera mai multe alternative, sunt mai frumos colorate si mai dinamice decat clasicile carti de colorat, acesta fiind si unul din motivele pentru care copii prefera jocul pe calculator.
Ca si parinte ar trebui totusi sa supraveghezi site-urile pe care copilul intra si sa limitezi accesul acestuia pe alte site-uri decat cele alese de tine. In acest fel poti sa ai un control asupra informatiilor pe care le vizualizeaza, a lucrurilor pe care le invata in mediul online si sa il protejezi de alte pericole.
Din puctul meu de vedere jocurile online pentru cei mici sunt fara discutie foarte utile si paleta dintre care puteti alege este foarte diversificata. Puteti alege pentru copilul vostru sa se joace: jocuri de colorat, jocuri dress-up, jocuri cu gatit, jocuri puzzle si multe altele. Facand alegerile corecte atat voi cat si copilul vostru veti fi fericiti.
Piata de jocuri online dedicata copiilor este in cotinua expansiune si din ce in ce mai multi copii isi petrec timpul in fata calculatorului jucandu-se, lasand deoparte jocurile traditionale. Desi sunt de acord ca accesul copiilor la calculator si in special la jocuri online ar trebui limitat, nu toate aceste jocuri sunt nocive, si ar trebui sa ne folosim la maxim de dezvoltarile tehnologice. La o simpla cautare pe google, putem gasi multe jocuri de colorat care va pot ajuta copilul sa se dezvolte intr-un mod interactiv si placut. Majoritatea acestor jocuri online ii ofera mai multe alternative, sunt mai frumos colorate si mai dinamice decat clasicile carti de colorat, acesta fiind si unul din motivele pentru care copii prefera jocul pe calculator.
Ca si parinte ar trebui totusi sa supraveghezi site-urile pe care copilul intra si sa limitezi accesul acestuia pe alte site-uri decat cele alese de tine. In acest fel poti sa ai un control asupra informatiilor pe care le vizualizeaza, a lucrurilor pe care le invata in mediul online si sa il protejezi de alte pericole.
Din puctul meu de vedere jocurile online pentru cei mici sunt fara discutie foarte utile si paleta dintre care puteti alege este foarte diversificata. Puteti alege pentru copilul vostru sa se joace: jocuri de colorat, jocuri dress-up, jocuri cu gatit, jocuri puzzle si multe altele. Facand alegerile corecte atat voi cat si copilul vostru veti fi fericiti.
Roads of Romania
Avem șosele proaste. Execrabile, chiar. Avem autostrăzi puține și obosite… Mai ușor mi-ar fi să scriu ce n-avem. N-avem autostrăzi, n-avem șosele de centură, n-avem aia, n-avem ailaltă. Dar nimic din toate acestea nu e nou. Eu, însă, mă minunez de fiecare dată când sunt on the move, iar în ultimele câteva luni am fost destul de des on the move, ba la Sibiu, ba la Hunedoara, la Deva, la Constanța, la Sinaia, la Timișoara…
Uite, de exemplu, mă minunez cum poate Consiliul Județean Timiș să recepționeze după o întârziere de luni bune un drum județean, cel dintre Timișoara și comuna Alioș (cunoscut nouă ca DJ 691 Timișoara – Lipova), deși există o porțiune de aproximativ 1 km, chiar la ieșirea din Dumbrăvița, care arată ca după bombardament, deşi marcajele s-au șters deja, chiar dacă nu au nici măcar un an vechime – mai plouă de trei ori, mai frânează brusc niște TIR-uri și la revedere marcaj. Sunt multe, multe lucruri greșite la acest drum, care ne-a costat 11 milioane de Euro.
Mă minunez de nesimțirea autorităților județene din Arad, care nu simt nevoia să asfalteze cei 20 de km de drum de la Alioș la Lipova, pentru că, nu-i așa, drumul Timișoara – Lipova poate fi o prioritate doar pentru timișeni, nu și pentru arădeni. Asta e corect, în esență, dar cetățenii din Neudorf, Zăbrani, Chesinț, Șiștarovăț și toate satele bănățene ajunse în județul Arad că așa a vrut Ceaușescu în 1968, ăștia ce au greșit, de trebuie să-și rupă mașinile pe jalnicele drumuri județene arădene?
Mergem mai departe. Mă mir de indolența crasă și de durată a Ministerului Transporturilor, care nici măcar nu vorbește despre, darmite să construiască șosele ocolitoare pentru încercatele orașe ardelenești Simeria, Orăștie și Sebeș. Dacă la Deva centura există, chit că e cam centrală ea, calvarul de pe DN 7 la care sunt supuși cetățenii din Simeria, Orăștie și Sebeș depășește imaginabilul. E jale, tată, la Sebeș, jale mare, că până nu demult trecea TIR-ul turcesc prin fața catedralei nemțești… da ce contează. Un orășel de 30.000 de locuitori se traversează într-o oră. Noroc cu criza, ca o paranteză, acum durează doar 45 de minute.
De ce se întâmplă la Sibiu nu mă mai minunez, că știu pe dinafară scandalul centurii Sibiului. Dar măcar acum s-au reluat lucrările. Poate or fi gata în 2010.
Roads of Romania, ziceam… Ce roads, domle, că unele porțiuni din DN 7, între Râmnicu Vâlcea și Pitești, pare-se că au luat-o la vale. Mira-m-aș să prindă primăvara viitoare…
A 1? Păi, pe A 1 sunt vaci pe margine, rar ce-i drept, dar eu am văzut. Și oameni sunt, care umblă pe marginea autostrăzii, sar gardul și umblă creanga pe acolo. Ah, și mai există și celebrul km 36. Podul peste Argeș. L-au reparat în 2007. Acum îl repară iarăși.
Nu-i nimic, nene, m-am săturat de DN 7. Mâine o iau prin Oltenia, pe la Slatina și Craiova și Turnu Severin. Ei aș… da cine crede că între Craiova și Severin s-au terminat lucrările la DN 6? Nici vorbă, unele poduri și pasaje erau în construcție sau reconstrucție și în 2006-2007, sunt și acum. Între Turnu Severin și Orșova nu de mult au început lucrările. Semafoare, opriri, muncitori. Noroc cu Dunărea și cu sârbii. De departe, la ei șoseaua pare în stare excelentă. Așa o și fi? Habar n-am.
Știu însă că de la Caransebeș la Lugoj e aceeași poveste. Grecii, francezii şi care se mai nimeresc prin zonă modernizează drumul. Au început în 2006. Nu-s gata. De la Lugoj habar n-am pe unde să o iau. Ar fi varianta clasică prin Recaș. Dar zice-se că spaniolii lucrează acum în forță și au montat vreo 10 semafoare. Ar mai fi și varianta prin Buziaș, dar acum toate TIR-urile circulă pe acolo, că le-au deviat.
Roads of Romania, never ending story
Uite, de exemplu, mă minunez cum poate Consiliul Județean Timiș să recepționeze după o întârziere de luni bune un drum județean, cel dintre Timișoara și comuna Alioș (cunoscut nouă ca DJ 691 Timișoara – Lipova), deși există o porțiune de aproximativ 1 km, chiar la ieșirea din Dumbrăvița, care arată ca după bombardament, deşi marcajele s-au șters deja, chiar dacă nu au nici măcar un an vechime – mai plouă de trei ori, mai frânează brusc niște TIR-uri și la revedere marcaj. Sunt multe, multe lucruri greșite la acest drum, care ne-a costat 11 milioane de Euro.
Mă minunez de nesimțirea autorităților județene din Arad, care nu simt nevoia să asfalteze cei 20 de km de drum de la Alioș la Lipova, pentru că, nu-i așa, drumul Timișoara – Lipova poate fi o prioritate doar pentru timișeni, nu și pentru arădeni. Asta e corect, în esență, dar cetățenii din Neudorf, Zăbrani, Chesinț, Șiștarovăț și toate satele bănățene ajunse în județul Arad că așa a vrut Ceaușescu în 1968, ăștia ce au greșit, de trebuie să-și rupă mașinile pe jalnicele drumuri județene arădene?
Mergem mai departe. Mă mir de indolența crasă și de durată a Ministerului Transporturilor, care nici măcar nu vorbește despre, darmite să construiască șosele ocolitoare pentru încercatele orașe ardelenești Simeria, Orăștie și Sebeș. Dacă la Deva centura există, chit că e cam centrală ea, calvarul de pe DN 7 la care sunt supuși cetățenii din Simeria, Orăștie și Sebeș depășește imaginabilul. E jale, tată, la Sebeș, jale mare, că până nu demult trecea TIR-ul turcesc prin fața catedralei nemțești… da ce contează. Un orășel de 30.000 de locuitori se traversează într-o oră. Noroc cu criza, ca o paranteză, acum durează doar 45 de minute.
De ce se întâmplă la Sibiu nu mă mai minunez, că știu pe dinafară scandalul centurii Sibiului. Dar măcar acum s-au reluat lucrările. Poate or fi gata în 2010.
Roads of Romania, ziceam… Ce roads, domle, că unele porțiuni din DN 7, între Râmnicu Vâlcea și Pitești, pare-se că au luat-o la vale. Mira-m-aș să prindă primăvara viitoare…
A 1? Păi, pe A 1 sunt vaci pe margine, rar ce-i drept, dar eu am văzut. Și oameni sunt, care umblă pe marginea autostrăzii, sar gardul și umblă creanga pe acolo. Ah, și mai există și celebrul km 36. Podul peste Argeș. L-au reparat în 2007. Acum îl repară iarăși.
Nu-i nimic, nene, m-am săturat de DN 7. Mâine o iau prin Oltenia, pe la Slatina și Craiova și Turnu Severin. Ei aș… da cine crede că între Craiova și Severin s-au terminat lucrările la DN 6? Nici vorbă, unele poduri și pasaje erau în construcție sau reconstrucție și în 2006-2007, sunt și acum. Între Turnu Severin și Orșova nu de mult au început lucrările. Semafoare, opriri, muncitori. Noroc cu Dunărea și cu sârbii. De departe, la ei șoseaua pare în stare excelentă. Așa o și fi? Habar n-am.
Știu însă că de la Caransebeș la Lugoj e aceeași poveste. Grecii, francezii şi care se mai nimeresc prin zonă modernizează drumul. Au început în 2006. Nu-s gata. De la Lugoj habar n-am pe unde să o iau. Ar fi varianta clasică prin Recaș. Dar zice-se că spaniolii lucrează acum în forță și au montat vreo 10 semafoare. Ar mai fi și varianta prin Buziaș, dar acum toate TIR-urile circulă pe acolo, că le-au deviat.
Roads of Romania, never ending story
Pe acasa..
De joi seara sunt acasă. Acasă este, evident, foarte bine, prea bine chiar. Dar nu despre asta vreau să vorbesc, ci despre efervescenţa îmbucurătoare pe care am constatat-o prin oraş…
Vineri, în Piaţa Operei, cred că erau mii de studenţi în robe, cu prieteni, cu părinţi, cu bunici, cu mic cu mare, şi, înainte de toate, cu nenumărate buchete de flori în braţe. Trecând pe acolo, de dimineaţă, eram curios să ştiu absolvenţii cărei facultăţi erau. Misterul mi l-a dezlegat Renaşterea Bănăţeană de astăzi, erau, cum altfel, studenţii Facultăţii de Economie. Ai zice că locul unui curs festiv este neapărat în Aula Magna de pe Pârvan. Dar cred că şi sala Operei este un loc potrivit, mi se pare bună ideea.
Mai înspre prânz, câteva zeci, poate chiar vreo o sută de elevi, se adunaseră tot în faţa Operei repetând un dans. Drăguţă iniţiativa cu cadrilul lui Strauss, despre care iarăşi a trebuit să mă informez mai exact din ziar.
Înspre seară, m-am învârtit vreo 20 de minute în încercarea, sortită eşecului din start, de a parca maşina undeva în zona Pieţei Unirii. Nicio şansă. Ca la balamuc, nene. Am parcat-o în centru. În Unirii, care acum 7-8 ani era ocupată de exact două terase şi de noi, elevii de la Lenau, care mişunam pe acolo prin weekend-uri, acum e tot oraşu. Ai maşină, ai fiţe, ai tot ce trebuie, te duci în Unirii. Numărul teraselor nu mi-e clar, dar sunt mai multe ca anul trecut, când erau mai multe ca acum doi ani. Şi tot aşa. Un pic cam prea multe, după gustul meu. Hărmălia e cam prea mare, scena de lângă Dom va fi ocupată cu siguranţă până la toamnă, iar Piaţa e, practic, sub asediu. Pentru cineva care e legat de Piaţa Unirii din clasa întâi şi, într-un fel s-a socializat acolo, asediul ăsta general îi răpeşte Pieţei prea mult din farmec.
Dar se întâmplă şi lucruri bune în Piaţa Unirii, şi mă refer în special la renovarea clădirilor de lângă Dom. Aş remarca şi containerul GTZ-ului din faţa Domului, un fel de expoziţie tematică despre restaurarea clădirilor monument ale Timişoarei. Un lucru excelent.
Cine preferă însă o atmosferă mai chill, să se ducă pe una din terasele de pe Corso. E nice and easy-going. Chiar dacă o limonadă cu apă minerală şi miere este un task cam complicat pentru prea multe chelneriţe. Mai învăţăm. Dar ne îndreptăm în direcţia bună. Înspre acasă, normal
Subscribe to:
Posts (Atom)